ORŞOVA – municipiu situat în partea de sud-vest a României, la confluenţa Cernei cu Dunărea – este o localitate tânără, fiind construită complet, după strămutarea pe o nouă vatră, între anii 1966-1972 (când vechea localitate a fost complet inundată). În componenţa actualei localităţi intră vechiul oraş Orşova, care se afla la vest de actuala localitate), satele Jupalnic (pe vatra căruia s-a construit cea mai mare parte a oraşului actual), Tufări (pe locul căruia se află actualmente gara feroviară) şi Coramnic.

Istoria acestor locuri coboară cu milenii în urmă, în arealul Orşovei şi împrejurimilor sale găsindu-se urme ale omului din epoca pietrei şi apoi, fără întrerupere din toate epocile următoare. Istoricii au presupus existenţa aici a unei cetăţi dacice, dar urmele ei nu au fost descoperite până în prezent. În schimb devine certitudine faptul că una din coloanele armatei  romane, care a pătruns în Dacia în primul război de cucerirea a acesteia (101-102 d.Hr.), a trecut Dunărea pe la Dierna, locul cel mai propice acestei operaţiuni militare, de aici urcând direct pe Valea Cernei spre capitala Sarmizegetusa.

Prima dezvoltare cu adevărat urbană o are localitatea de la gura Cernei în perioada romană, oraşul dezvoltându-se de-a lungul Dunării şi până la dealurile dinspre vest, precum şi între malul drept al Cernei (la nord) şi pârâul Mosan (spre sud), zona s centrală find

În partea de est, pe malul fluviului, se aflau clădirile oficiale ale oraşului, cu deosebire antrepozitele de mărfuri, prăvăliile negustorilor şi vama La oarecare distanţă de acestea s-a dezvoltat oraşul, cu urbanism specific oraşelor romane, după cum o dovedesc sistemele de construcţii, elemente de arhitectură ( coloanele, capitelurile), edificii publice şi private descoperite aici.

Natura locului nu a permis oraşului să îşi dezvolte un teritoriu rural propriu, ceea ce a influenţat şi demografia Diernei. Caracterul pregnant meşteşugăresc, comercial, funcţionăresc şi oarecum militar a dat oraşului un caracter aparte în comparaţie cu celelalte aşezări similare ale provinciei Dacia, ai căror locuitori şi-au păstrat vocaţia de agricultori.  În schimb, au fost semnalate obiective rurale în apropiere, la Eşelniţa, Dubova sau Jupalnic.

În viaţa economică a Diernei un loc distinct l-a ocupat puternicul punct vamal ce exista aici ca urmare a intensului trafic de mărfuri care treceau prin localitate. Oraşul era una dintre porţile de intrare în provincia Dacia, punct de trecere al călătorilor spre apele termale de la Ad Mediam.

Meşteşugurile sunt atestate prin descoperirea unei case-atelier de prelucrare artistică a metalelor, unui atelier de producere a sticlei rubinii şi a altuia de olărit; se adaugă un atelier de ceramică refractară ca şi producerea cărbunelui de mangal. In secolele III-IV, aici s-a dezvoltat şi o cărămidărie.

În plus, existau la Dierna negustori ce vindeau produse din ceramică (terra sigilatta şi lucernae) sau bijuterii din metale preţioase.

Prima atestare documentară a Diernei o găsim într-o inscripţie din anul 157 d.Hr., când numele oraşului este scris sub forma TSIERNA.  Perioada de maximă înflorire a Diernei a fost însă de scurtă durată.

Tocmai această perioadă  fost cea în care s-au manifestat la Dierna şi primii germeni ai creştinismului, fapt atestat de o serie de descoperiri arheologice, dintre care amintim în primul rând  cele două plăcuţe din aur, de secol II d. Hr., inscripţionate, descoperite aici – una într-un mormânt de copil, conţinând o invocare cu caracter apotropaic împotriva forţelor malefice care ar fi deranjat liniştea femeii de origine semitică înmormântată aici (după dr. Doina Benea), cealaltă, într-un atelier, ce conţinea la rându-i un blestem la adresa celui vinovat de moartea creştinei Iullia Surillia şi o invocare a Divinităţii. O a treia dovadă a creştinătăţii, contemporană acestora, este un inel descoperit într-un sarcofag roman, având inscripţionată pe el formularea creştină „UT  F  CESERI” (lecturată de dr. Doina Benea „UT(ere)  F(elix)  CESERI  =  Să-l foloseşti sănătos Ceserius”) flancată de un arbore „evanghelic schematic”  şi o frunză cordiformă. Inelul se află acum la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Aceste trei descoperiri de la Dierna, coroborate cu cele de la Tibiscus şi din alte centre, atestă faptul că la Dierna încă din secolul al II-lea d.Hr. creştinismul era prezent, atestând extinderea noii religii şi la elemente bogate din rândul societăţii romane.

După anul 324, sub împăratul Constantin cel Mare, a fost  construit aici un castru e tip „quadriburgium”, de dimensiuni medii - 60 x 60 metri, cu ziduri puternice, groase de 2,3 metri, din piatră legată cu mortar şi având intercalări de rânduri din cărămidă. Cetatea avea la colţuri turnuri pătrate exterioare, caracteristice fiind în cazul Diernei gangurile de acces spre turnuri care, spre deosebire de alte cetăţii, aveau o direcţie oblică prin colţul de intrare şi erau construite numai din cărămidă.

Prezenţa creştinismului este atestată printr-o serie de obiecte datate îm veacurile IV-VI d.Hr. descoperite de-a lungul timpului în diferite puncte din arealul Orşovei şi împrejurimi. Numărul apreciabil al acestora indică o însemnată răspândire a creştinismului în rândul populaţiei locale, numărul celor care mărturiseau religia creştină fiind în creştere, poate chiar dominant. Ierarhic aceşti creştini au aparţinut unui centru sud-dunărean, dar localizarea acestuia nu putem încă să o precizăm.

Atacurile hunilor (441-443) şi instituirea temporarei lor stăpâniri a produs distrugeri mari în Banatul de sud. Totuşi acestea aveau să reintre în atenţia Împăratului, consolidându-se şi redevenind o zonă nordică de siguranţă a Imperiului. Acea ultimă încercare de revenire în zona nord-dunăreană a puterii romano-bizantine a avut loc sub împăratul Justinian (527-565) când se pare că cetatea a fost refăcută. Ea a fost definitiv pierdută sub presiunea atacurilor avare, în anii 568-573, sub împăratul Justinian al II-lea.

Dezvoltarea, în continuare a creştinismului în arealul Dunării clisurene şi învecinate este legată direct şi de unele măsuri de organizare bisericească din Imperiu. Între acestea se numără înfiinţarea, la 14 aprilie 535, de către Justinian I (527-565), prin Novella XI, a arhiepiscopiei Justiniana Prima, care-şi avea reşedinţa la Tauresium (azi Caricin Grad, la 40 de kilometri sud-vest de Niş), locul de naştere al împăratului. Arhiepiscopia Justiniana Prima, care-şi exercita puterea şi în zona de nord a Dunării, atesta întâia formă de organizare bisericească în Banat, inclusiv asupra teritoriului viitoarei Orşove.

Slăbită la începutul secolului al VII-lea, ca urmare a pătrunderii slavilor, dar mai cu seamă după cucerirea bulgară, de la 680, a regiunii Dunării de Jos, această jurisdicţie a durat până în anul 731, când a fost desfiinţată de împăratul Leon al III-lea.

Puternica ruralizare de după  retragerea aureliană a aşezărilor din întregul spaţiu dacic, iar din veacurile următoare, mai cu seamă după secolul al VI-lea d. Hr. - când ultimul cap de pod nord-dunărean romano-bizantin este abandonat - şi din Defileului Dunării, poartă pecetea lipsei de informaţii referitoare la lăcaşuri de cult în spaţiul clisurean.

După câteva veacuri de existenţă rurală a unei localităţi de pe acest areal, în secolul al X-lea aici este atestată cetatea Urscia, care, alături de cele de la Keve-Cuvin  şi Coronini, este cetate regească a ducelui Glad, iar apoi a ducelui Ahtum.

În veacurile următoare, începând cu secolul al XIII-lea, după marea invazie tătară, mai precis chiar după anul 1244, cetatea Orşovei este permanent întărită, primul care a dispus fortificarea graniţei dinspre Defileul Dunării şi culoarul Timiş-Cerna fiind regele Bela al IV-lea, printre cetăţile construite numărându-se Mehadia (Mylad), Orşova (aceasta mai de grabă reparată, ea existând deja din veacurile anterioare) şi Peth. În acest veac şi-n cele următoare, pentru o perioadă Orşova a fost apoi reşedinţă a Banatului de Severin, cetate importantă în sistemul defensiv în faţa pătrunderii otomane spre Europa, printre cei care au întărit-o în mod deosebit numărându-se Pippo Spano şi Iancu de Hunedoara.

Tot în această perioadă sunt construite biserici ortodoxe, cum a fost În paralel însă,  o dată cu secolul al XIII-lea asistăm la o pătrundere a catolicismului atât dinspre nordul Banatului, cât şi dinspre sud, căci în a doua jumătate a secolului al XIV-lea exista deja o custodie a Bulgariei, cu centre la Orşova, Severin, Caransebeş şi-n alte localităţi. Apoi, printr-un document din 5 decembrie 1428, Sigismund I a lărgit privilegiile minoriţilor franciscani, care se aflau şi la Orşova  iar la 1433 Papa Eugeniu al IV-lea, prin bula de la 30 septembrie, transmisă Episcopului Petru al Cenadului, confirma şi lărgea drepturile acestor minoriţi, dintre care unii se aflau la Orşova, de a converti ortodocşi, să întemeieze biserici, să acorde indulgenţe şi să înfiinţeze mânăstiri. Aceste acţiuni au continuat şi-n perioada când Iancu de Hunedoara, dar aceştia nu au reuşit să înfiinţeze comunităţi române de confesiune romano-catolică decât la Caransebeş.

Victoria lui Iancu de Hudedoara de la Belgrad (1456) a înlăturat pentru un timp presiunea otomană din zona Defileului Dunării, astfel încât deceniile următoare au constituit o perioadă de linişte mai mult sau mai puţin aparentă în care populaţia băştinaşă românească a fost ocupată cu activităţile sale agrare de creştere a vitelor, unele meşteşuguri şi obligaţia de întreţinere a cetăţilor în vederea apărării graniţei sudice a regatului maghiar.

Abia spre sfârşitul primului sfert al secolului  al XVI-lea, o dată cu urcarea pe tron a sultanului Soliman Magnificul (1520), luptele de expansiunea otomană spre Europa Centrală au fost reluate, după căderea cetăţii Belgradului, la mijlocul lunii martie 1522,  Bali Beg cucerind Orşova iar în toamna anului 1524 a căzut şi cetatea Severinului, care a fost parţial distrusă.

După căderea cetăţii Severinului, Orşova a rămas la marginea Banatului de Severin, care s-a dezmembrat complet după lupta de la Mohacs (1526); partea rămasă din vechiul Banat al Severinului alcătuia, împreună cu comitatul Caraş, comitatul Severin cu sediul la Orşova.    Apoi, Orşova a devenit reşedinţa unui sandjac otoman.

Între momentul cuceririi Orşovei de către otomani şi mijlocul secolului al XVII-lea, populaţia locală a sporit prin infiltrarea unor elemente macedo-române, numite în graiul băştinaşilor „greci”, şi a câtorva familii de sârbi, retrase aici datorită pătrunderii otomane din peninsula Balcanică. Aceştia, având în vedere poziţia Orşovei şi lipsa unor spaţii agrare în hinterlandul său, vor practica o serie de meşteşuguri sau comerţ, ocupaţia din urmă fiind mult favorizată de poziţia geografică a locului, la întretăierea a trei ţări.  Stabilizarea lor în acest spaţiu pentru deceniile următoare este amintită la 1660, când învăţatul călător turc Evlija Celebi  la Orşova timpului câteva „cartiere”, printre care şi „oraşul”, aşezarea civilă de la vest de pârâul Graţca şi până la valea Mosna în care un loc distinct l-a ocupat biserica de rit ortodox.  Aceasta era situată pe locul alteia mai vechi şi, foarte probabil, încă de atunci în mijlocul cimitirului. Ea era construită din lemn, distrusă în războaiele ce au urmat, în final urmele ei pierzându-se sub zidurile celei  construite în secolul al XVIII-lea din piatră.

Înfrângerea otomanilor la Viena, în anul 1683, urmată de alte succese ale Imperiului austriac a încheiat această etapă de dezvoltare a Orşovei. Încă la sfârşitul aceluiaşi an generalul Veterani a ajuns deja, luptând  împotriva turcilor,  în împrejurimile Orşovei şi sub zidurile acestei cetăţi, pe care, la 13 august, a şi cucerit-o. Timp de câţiva ani, zona Orşovei a fost teatru de război între cele două imperii, ceea ce a dus la rapida decădere a localităţii şi distrugerea cetăţii. „Orşova,,, acum e părăsită” -  nota Ioan Komaromy în anul 1697, fortificaţiile fiind distruse alternativ, când de către turci, când de austrieci. 

În perioada războaielor austro-otomane Orşova a rămas sub stăpânire otomană până la pacea de la Passarowitz/Pozarevac (21 iulie 1718), când Înalta Poartă a cedat  Austriei, printre altele, Banatul şi Oltenia care, la propunerea lui Eugeniu de Savoya, au devenit o provincie autonomă, cu administraţie proprie şi declarată domeniu al Coroanei Habsburgice, avem mai puţine date.

Primul guvernator al Banatului, în noua sa structură, generalul Claudius Florimund Marcy, a organizat administrativ provincia în 11 districte, între care şi cel  al Orşovei-Almăj. Clisura Dunării a format însă un despărţământ aparte. Fiecare district era condus de câte un Verwalter (administrator) subordonat direct guvernatorului iar satele districtului erau conduse de cnezi, peste câte un grup de sate aflându-se un Obercnez, ce-şi avea reşedinţa în localitatea cea mai mare. Un asemenea Verwalter se afla şi la Orşova, localitate ce număra în primăvara anului 1717 un număr de 170 de case. 

De altfel, în programul politic la lui Marcy povincia bănăţeană era văzută ca o bază puternică a viitoarei expansiuni imperiale şi catolice spre răsărit, Orşova constituind un punct avansat al acestei perspective, punct de dominare a strâmtorii fluviale ce asigura legăturile cu zonele ce urmau a fi anexate. Ca obiectiv principal al acestui program, pe plan militar s-a stabilit construirea unei puternice fortificaţii în insula Orşovei, în arhitectura Vauban. Aceasta a impus aducerea a numeroşi meşteri, stabiliţi la început într-un fort „Bruckamt“ de la poalele dinspre Bahna ale Alionului. Treptat însă o parte a acestora, ca şi a negustorilor stabiliţi aici şi-au ridicat – după cum arăta în a sa cronică protopopul Nicolae Stoica de Haţeg - case şi în Orşova Veche. Tot în acei ani s-a ridicat aici şi o mănăstire catolică cu călugări. Dar atât civilii cât şi călugării au stat aici doar câţiva ani, căci îndată după izbucnirea noului război Austro-otoman ei s-au refugiat în interiorul Imperiului.

Izbucnirea războiului dintre anii 1737- 1739 a adus Orşova, de la început, în centrul operaţiunilor militare, noii sosiţi aici, ca şi călugării, evacuându-se spre interiorul Imperiului, fără a mai reveni aici.

După terminarea acestui război şi încheierea păcii de la Belgrad, Orşova a rămas în componenţa Imperiului Otoman încă o jumătate de veac, dar interesul lor pentru această aşezare şi chiar pentru cetate a devenit tot mai mic, fortificaţiile ruinându-se curând pentru totdeauna. Perioada respectivă a fost pentru locuitorii Orşovei, ca şi pentru cei ai insulei -  care apare acum tot mai des sub denumirea de Orşova Nouă, Insula Orşovei sau Insula cetăţii - o epocă de aparentă linişte, ambele puncte aflându-se permanent sub observaţia imperialilor.

Orşova a rămas sub stăpânirea otomană încă o jumătate de veac, abia la 1781 ea intrând în componenţa Imperiului Austriac. Tocmai de aceea, după înfiinţarea, în anul 1768, de către împăratul Iosif al II-lea, a regimentului bănăţean de graniţă, în anul 1774 s-a înfiinţat la Jupalnic un comandament de cordon subordonat batalionului de grăniceri, care centraliza şi coordona ştirile de pe teritoriul otoman îndeplinind adesea în paralel şi atribuţia de agent diplomatic

 

**

 

De-a lungul secolului al XIX-lea Orşova s-a dezvoltat de la comună rurală la aşezare urbană, interetnică, ceea ce s-a regăsit şi în viaţa bisericii.

Orşova a devenit un punct de importanţă deosebită în politica Austriei faţă de Rusia pentru stăpânirea marilor artere de navigaţie ale continentului după pacea de la Adrianopole (1829). Aici îşi avea sediul începând din anul 1829 una dintre principalele agenţii  ale Societăţii austriece de navigaţie cu aburi. Această societatea a monopolizat navigaţia prin  zona Cataractelor şi Porţile de Fier, dar şi traficul comercial şi de pasageri dintre Viena şi Orşova. De altfel, în anul 1830, încercând prelungirea acestui traseu până la gurile fluviului, vaporul cu aburi Arno aparţinând acestei societăţi a făcut prima trecere printre stâncile de la Porţile de Fier. Doi ani mai târziu, în 1832, inginerul Paul Vásárhely a realizat primele studii de regularizare a cursului Dunării prin defileul Cazanelor, dar a executat doar parţial asemenea lucrări. Tot în această perioadă, în anul 1829, s-a încheiat şi realizarea şoselei Caransebeş - Orşova, operă a comunelor grănicereşti de pe traseul ei. Apoi, sub conducerea contelui Széchenyi István şi a inginerului Vásárhely, între anii 1834- 1846, a fost construită şoseaua Orşova - Moldova Nouă, tăiată în stâncă în zona Cazanelor Mici şi Mari. Cei doi conducători ai acestei lucrări au locuit la Lazăr Fota Popovici, cu care contele Széchenyi a legat o prietenie strânsă. Ca urmare, Fota Popovici a fost primul acţionar local la Societatea maghiară de navigaţie ce s-a înfiinţat în acei ani. Exista deja şi hotelul „Împăratul Austriei”, dar acesta oferea condiţii de locuit   inferioare.

Începând cu anul 1838 la Orşova au început să se efectueze măsurători sistematice ale nivelului apelor Dunării, importante pentru navigaţia pe Dunăre.

Anul revoluţionar 1848 a însemnat pentru Orşova nu doar trecerea pe aici a mai multor revoluţionari români, printre care Nicolae Bălcescu, Alecu Golescu-Negru, Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica, veniţi din Franţa, pentru organizarea revoluţiei din Ţara Românească, sau, după înfrângerea revoluţiei, plecând, tot pe aici, în emigraţie, dar şi ocuparea ei, la 15 mai 1849, de către armata generalului revoluţionar Bem, grănicerii regimentului româno-bănăţean retrăgându-se pentru o perioadă la Cerneţi, în Ţara Românească. Şi tot pe aici, câteva luni mai târziu, după înfrângerea revoluţiei maghiare, au plecat în emigraţie spre Imperiul Otoman conducătorii acesteia, între care Ludovik Kossuth. Este momentul în care aceştia au ascuns la poalele Alionului coroana şi însemnele monarhiei ungare, regăsite abia în septembrie 1849, pe locul respectiv ridicându-se apoi o cochetă capelă şi fiind amenajat primul parc al localităţii.

Modernizatrea şi urbanizarea Orşovei a continuat, cea de a   doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prezenţa tot mai accentuată a unor instituţii şi a unor noi locuitori, de sorginte central-europeană, a impus construirea unei serii de clădiri adecvate pentru aceste  instituţii,  spaţii comerciale dar şi locuinţe. Prima clădire în stil central-european, cu etaj şi faţada de forme clasice a fost cea a Societăţii de navigaţie austriacă. Aceasta a fost construită în anii 1850- 1851 peste ruinele cetăţii antice şi medievale de pe malul Dunării. În anii următori tot splaiul Dunării a fost completat cu clădiri administrative, locuinţe spaţioase, hoteluri şi restaurante. Între acestea se numărau hotelurile „König von Ungarn” aparţinând lui Franz Ozanics şi „Österreich” al lui Raimund Doleschal. De asemenea, pe strada „de Mijloc”, s-a construit în anul 1870 magazinul lui Mauriciu Scheinberger, care a fost refăcut în anul 1908, adăugându-i-se un etaj şi câteva elemente arhitecturale de stil „secesion”. În imediata vecinătate a acestui magazin s-a construit, în anul 1896, clădirea gimnaziului, cu săli de clasă, laboratoare, bibliotecă şi sală de gimnastică.

Localitatea a început să beneficieze, treptat, şi de alte avantaje ale urbanisticii.. In primul rând trama stradală  a fost prelungită spre nord, dar s-a păstrat un caroiaj judicios realizat, prin prelungirea celor trei străzi longitudinale preexistente, care erau întretăiate de alte  străduţe secundare, perpendiculare pe primele şi pe malul Dunării. Străzi şi trotuare pe ambele părţi ale acestora, deşi mult timp nepavate, asigurau o circulaţie raţională atât pentru pietoni cât şi pentru vehicule. În fiecare cvartal astfel obţinut, spaţiul era parcelat, casele  zidite cu faţada (uneori doar cu o latură) spre stradă, iar în interior existau curţi,  grădini şi chiar curţi pentru creşterea animalelor. Gospodăriile erau în general despărţite de stradă şi între ele prin garduri zidite sau de scândură, totdeauna înalte. Casele se construiau numai din cărămidă (arsă sau nearsă)  în diferite stiluri caracteristice arhitecturii austriece a veacurilor XVIII şi XIX: baroc hibrid, clasicism, eclectism.  Existau însă şi multe case care păstrau tradiţia bănăţeană veche, mai cu seamă pe strada „de sus” ele fiind, până târziu, din lemn.

Definitivarea reţelei stradale a impus construirea deasupra pârâului Graţca a trei poduri de cărămidă, peste care treceau cele trei străzi principale. Prin lărgirea podului de pe strada „de Mijloc” şi a celui de pe faleză, deasupra lor s-au construit şi clădiri.

Între anii  1869-1872  Regimentului grăniceresc nr.13 a fost desfiinţarea de către statul austro-ungar iar Orşova a fost inclusă în sistemul administrativ imperial. Aceasta  a dus la anularea unei interdicţii anterioare, care limita stabilirea în zonă a unor categorii de lucrători, comercianţi şi funcţionari administrativi. Ridicarea acestei interdicţii a generat noi sporuri de populaţie şi a fost urmată în anul 1874 de autorizarea ţinerii la Orşova a două târguri săptămânale în zilele de luni şi joi şi a două bâlciuri [târguri] anuale la 1 mai şi 17 septembrie.

Începând cu anul 1878 Orşova a devenit un punct important în transportul feroviar al Imperiului Austro-Ungar. În acel an s-a încheiat construirea  căii ferate Timişoara – Orşova, aici construindu-se  o gară deosebită, cu toate dotările timpului, peroane ornamentate cu fier forjat şi acoperite cu geamuri. Începând cu 19 mai 1878,  traficul feroviar a intrat în normal iar în lunile următoare, linia ferată de aici a fost  legată, prin Vârciorova, cu reţeaua feroviară din România. Totodată, lângă gara imperială a Orşovei, a fost construit cartierul „Coroana”, realizat de la bun început după un plan prestabilit, într-un spaţiu-parc aflându-se blocurile, care adăposteau locuinţe, hoteluri, restaurante şi instituţii specifice frontierelor. Mai târziu, cartierul de locuit s-a extins, mai cu seamă după ce a fost construit şi portul de mărfuri.

Alte perspective au fost asigurate activităţilor economice ale Orşovei prin tratatul  de pace de la Berlin (1878), ca şi prin deschiderea căii ferate, dar şi prin intensificarea activităţii portuare. Acestea au  sporit simţitor activitatea locuitorilor oraşului.

Un moment important l-a constituit hotărârea ca de la 23 februarie 1889 o parte a cheiului Dunării de la Orşova să fie deschis ca porto franco, comuna încasând toate taxele ce se cuveneau ca urmare a activităţilor de aici.

De asemenea, începând cu anul 1879 a început realizarea cheiului Dunării: malul fluviului a fost umplut cu pământ şi nivelat iar în anii 1884-1885 s-a construit digul din piatră şi beton pentru apărarea malului precum şi o frumoasă alee de castani. Tot pe malul fluviului s-a concesionat, încă din anul 1864, restaurantului „Regele Ungariei” un spaţiu pe care s-a amenajat o grădină de vară, plantată cu arbori şi împrejmuită. Faleza era închisă  spre est de bazarul turcilor din Ada Kale, care aducea o notă de pitoresc şi-n care se făcea comerţ cu produse specifice orientale.

În jurul anului 1890 s-au încheiat lucrările de construire a modernului port de mărfuri „Coroana”, care avea o suprafaţă de 70.000 m.p., un chei lung de 680 m. cu 10 dane, zidit din piatră fasonată, iar în anul 1891 s-a terminat construirea celei mai mari rafinării de petrol din sudul Imperiului Austro-Ungar.

Cea mai mare lucrare a epocii a constituit-o regularizarea şenalului navigabil al Dunării, desfăşurată între anii 1890-1896. Aceste lucrări – au fost dinamitate stânci, s-au ridicat baraje din piatră şi au fost construite canale, cel mai mare fiind în aval de Orşova, la Sip (străbătea stâncile de la „Porţile de Fier”) - au atras multă forţă de muncă şi au asigurat câştiguri mari angajaţilor. Centrul lucrărilor era la Orşova, astfel că viaţa locală din acei ani a atins o adevărată culme, despre care localnicii şi-au amintit încă multă vreme.

Localitatea s-a bucurat în această perioadă şi de crearea altor imperative ale urbanismului: străzile erau mărginite cu canale colectoare ale apelor pluviale, de-a lungul arterelor de circulaţie s-au plantat  salcâmi ornamentali sau tei prin care se despărţea carosabilul de pietonale iar parcurile şi locurile virane - cum era locul numit „Crucea lui Ispir” – au fost înconjurate cu gard viu. În afara oraşului, în jurul capelei ridicate pe locul unde la 1853 s-a regăsit Coroana regilor maghiari, era frecventat parcul „Coroana”, ornamentat cu splendide aranjamente florale şi care era legat de oraş printr-o alee de plopi piramidali. De asemenea, aproape de zona centrală a localităţii, pe o vale, membrii societăţii locale de vânătoare au amenajat, în jurul anului 1880, un modern poligon de tir, având în preajmă un frumos spaţiu pentru serbări în aer liber şi un pavilion în arhitectura specifică zonei alpine austriece. Tot în acea perioadă s-au făcut şi primele patinoare.

La cumpănă secolului XIX cu XX procesul de dezvoltare, modenizare şi urbanizare al Orşovei s-a încheiat, creşterile sale ulterioare fiind doar completări. Iar dacă la ponderea economică, administrativă, culturală, ecleziastică şi demografică mai adăugăm trăsăturile urbanistice şi arhitecturale, şi mai cu seamă mentalitatea urbană a locuitorilor, constatăm că Orşova era deja, de facto, oraş. 

Viaţa culturală a cunoscut şi ea, de-a lungul acestui secol, câteva momente remarcabile, printre cei care au vizitat Orşova numărându-se chiar cunoscutul povestitor Hans  Christian Andersen (1841), care a lăsat o descriere  Orşovei timpului şi a locului pe care cultura tradiţională îl cupa în viaţa localităţii.

Cultura populare tradiţională din aşezare a fost îmbogăţită după anul 1859, când a luat fiinţă aici corul bărbătesc german, iar spre finele veacului XIX se înteţesc şi activităţi culturale ale românilor. Astfel la 1880,  din iniţiativa preotului Mihail Popovici, s-a înfiinţat pe lângă biserică un cor bărbătesc româno-sârb, continuat, din 1897 prin corul dirijat de învăţătorul Traian Henţiu, ambele dând răspuns în zilele de sărbătoare la slujba religioasă, cel de al doilea având însă şi un repertoriu laic. Tot pe lângă biserică s-a înfiinţat apoi, în anul 1881, şi un cabinet de lectură româno-sârb, care şi-au încetat însă activitatea la finele secolului al XIX-lea. În anul 1910 cabinetul de lectură, acum numai român, s-a reactivat pentru scurtă durată. În plus protopopul Mihail Popovici a fost un militant pentru drepturile românilor: astfel atunci când a fost propus proiectul  legii învăţământului a ministrului Albert Apponz, care lovea învăţământul românesc, protopopul Orşovei a participat la adunarea populară din 29 martie 1907 a caransebeşenilor, Cu această ocazie, după cum scria „Foaia diecezană”, a „ţinut o frumoasă vorbire prea onoratul domn Mihail Popoviciu, protopresbiterul Orşovei…”. 

Totodată, Orşova a fost vizitată de renumitele coruri din Lugoj şi Turnu Severin. În anul 1899, cu prilejul desfăşurării la Orşova a Adunării Generale a Reuniunii învăţătorilor confesionali din dieceza Caransebeşului, vine pentru prima oară aici corul dirijat de Ion Vidu; de asemenea în anii 1906, apoi în iunie 1908, mai  1911 şi aprilie 1914 a vizitat Orşova corul „Doina” din Turnu Severin dirijat de I. St. Paulian. Cu ocazia acestor prezenţe, coriştii din cele două oraşe au vizitat biserica şi au dat răspunsul la Sfânta Liturghie. Prezenţa cea mai semnificativă a coriştilor de la „Doina” a fost însă cea din 11 iunie 1911, de Rusalii: după ce coriştii severineni au dat răspunsurile la Sfânta Liturghie din biserică, după amiază au organizat un concert „ale cărui piese patriotice au dezlănţuit în publicul românesc o însufleţire de nedescris” iar seara o petrecere câmpenească întinsă până în zori. A doua zi, de Ruga orşoveană, au cântat din nou în curtea bisericii, venitul obţinut la finele nedeii – 500 de coroane – fiind donat ca bază a viitorului fond al picturii bisericeşti”. 

Anii primului război mondial au fost pentru Orşova o perioadă mai dificilă, situarea oraşului pe graniţa dintre Imperiul Austro-Ungar şi România, ţări aflate în stare de suspectare reciprocă datorită neaderării clare a României la un bloc şi pregătirilor de război, răsfrângându-se adesea asupra populaţiei româneşti. Astfel, la izbucnirea războiului, autorităţile au arestat, în chiar 26 iulie 1914, o serie de fruntaşi români, pe care iau internat apoi la Caransebeş şi în penitenciarul din Szeged. După eliberare, majoritatea acestora s-au  stabilit în localităţi depărtate de graniţă.

Apoi, în vara-toamna anului 1916, Orşova a fost unul dintre principalele teatre de luptă, prin bătălia de la Alion şi Cerna Orşova fiind, în august 1916, eliberată pentru câteva săptămâni, de sub dominaţia străină. Din păcate situaţia generală a frontului a impus retragerea armatei române, Orşova revenind sub vechea stăpânire.

Şi după încheierea războiului, Orşova a intrat, în noiembrie 1918, sub o altă stăpânire cea sârbească, care a durat trei luni, fiind apoi ocupată de trupele franceze. Abia în luna mai 1919 aceasta a început să fie predată autorităţilor române, iar la 19 mai/1 iunie 1919, noul prefect al judeţului Severin, avocatul Gheorghe Dobrin, a instalat şi aici administraţia românească, primul primar al localităţii devenind comerciantul Gheorghe Ioanovici.

Trei ani mai târziu, de la Orşova, din portul „Coroana” au plecat spre Belgrad familia regală şi reprezentanţii guvernului pentru căsătoria principesei Mărioara cu regele Alexandru al Serbiei, relaţiile de bună vecinătate dintre ţările noastre fiind instituite prin acest gest de semnificaţie deosebită. Rămasă văduvă după doar câţiva ani, ca urmare a atentatului de la Marsilia, regina Mărioara a Serbiei şi-a purtat cu cinste şi respect rangul, spre mândria vecinilor noştri de la sud de Dunăre.

Instaurarea administraţiei române, a determinat o serie de schimbări în viaţa localităţii. Primele dintre acestea au fost de ordin demografic: unele categorii de funcţionari şi intelectuali, care au venit aici din diferite zone ale fostului Imperiu austro-ungar au plecat spre locurile de origine. Aceştia au fost   înlocuiţi treptat cu români bănăţeni, dar şi veniţi din alte judeţe ale României – lucrători în administraţie, cadre didactice, militari -  mulţi stabilindu-se chiar aici. Primii ani interbelici au însemnat pentru Orşova o serioasă cădere economică, o parte a întreprinderilor suferind, aşa cum am arătat, distrugeri în perioada războiului sau devastări după aceea, altele nu mai aveau surse de materii prime sau piaţă de desfacere. De altfel, după unirea cu România Reîntregită Orşova şi-a pierdut importanţa  strategică şi geo-economică.

Revenirea Orşovei la viaţa normală s-a făcut lent, localitatea rămânând pentru mult timp, cu toate eforturile unor fruntaşi ai urbei, un modest orăşel de provincie. S-au produs modificări în structura economiei locale, principalele întreprinderi decăzând, treptat, până la dispariţie. Aşa a fost cazul rafinăriei de petrol şi şantierului naval.  Doar activitatea portuară şi-a mai păstrat importanţa.

Abia în anul 1929 a fost înfiinţată, la marginea de vest a oraşului, în clădirea fostului şantier naval, „Ţesătoria anglo-română”, o societate textilă anonimă, cu 150 de războaie simple, trei maşini de bobinat, trei maşini de urzit şi o centrală pentru producerea aburilor. Aici se produceau ţesături din bumbac. În anul 1935 fabrica a fost vândută unui patron ceh, Jandera, numele acestuia purtându-l fabrica până în anul 1948. Tot în acei ani a mai fost deschisă o fabrică de ţesut stofă din lână, „Nonna”, cu numai opt războaie, dar care producea marfă de o calitate deosebită.

In perioada interbelică activitatea de reparaţii navale a fost foarte redusă, un raport din anul 1935 al căpitanului de port Ioan Andrei arătând că în zona centrală a Orşovei existau, chiar lângă portul din oraş, atelierele de reparaţii Karol Hattinger şi Francisc Vicevici . Acestea erau ateliere  mici,  care efectuau doar unele reparaţii curente. În partea de vest a oraşului mai funcţiona   atelierul de reparaţii mecanice Adalbert Spieler . În jurul anului 1940 acest atelier a fost cumpărat de doamna Any Lichiardopol, de cetăţenie franceză,  a cumpărat acest atelier, soţul ei Nicolae Lichiardopol - care studiase la politehnica din Berlin şi conducea de facto afacerile soţiei - înfiinţând aici un nou şantier “de construcţii şi reparaţii de nave din lemn şi fier”.

Lângă acest şantier, în anul 1943, a luat fiinţă şantierul naval al Administraţiei Porţile de Fier, pe parcela sesiei parohiale ortodoxe pe care existase şantierul M.F.T.R., acesta fiind însă mult mai mic decât cel antebelic.

Pe lângă aceste fabrici mai mari, au existat câteva fabrici mai mici de confecţionat butoaie, de oţet, diferite ateliere meşteşugăreşti şi o bogată activitate comercială. De asemenea Orşova a fost şi-n continuare centrul administrativ al zonei.

Învăţământul după anul 1919 a fost generalizat în limba română, alături de şcolile primare, din oraş şi din cartierul gării, existând gimnaziile de băieţi şi de fete (mai târziu gimnaziul mixt). Începând cu anul 1919, gimnaziul de aici a tipărit în fiecare an câte un „anuar” cu situaţia elevilor, activităţile şcolare, dar şi articole de istorie locală. De asemenea directorul şcolii, profesorul Daniil Laitin, a publicat două monografii de interes, una despre Orşova, cealaltă despre Defileul Dunării cintre Baziaş şi Turnu Severin. Alături de acestea, timp de câţiva ani, a existat şi o şcoală germană, „Deutsche Volksschulle”.

Între anii 1919 şi 1929 a mai existat în Orşova o şcoală superioară de comerţ, în care au învăţat elevi din sudul Banatului şi din vestul Olteniei, aceştia asigurând necesarul de contabili pentru firme şi instituţii din multe localităţi din sud-vestul României.

Oraşul a avut în toţi aceşti ani ziarul său. Primele două ziare -     - au avut o existenţă scurtă. A urmat, între anii 1922 şi 1926 ziarul „Grănicerul Banatului” iar din 1926 până în anul 1939 a apărut „Gazeta Orşovei”, toate acestea având apariţii săptămânale şi cuprinzând cele mai diferite ştiri locale, pagini literare, reclame, dar şi informaţii din lume.

Viaţa culturală a continuat şi ea, şcolile prezentând cele mai multe serbări. Au continuat să existe însă şi asociaţii culturale iar cinematograful este tot mai mult frecventat.

Orşova avea să devină din nou teatru de operaţiuni militare între 26 şi 30 august 1944, ca urmare a retragerii României din alianţa cu Germania şi trecerii de partea coaliţiei antihitleriste, din septembrie, timp de câteva luni, cunoscând ocupaţia Armatei Roşii.

O nouă etapă deosebită avea să parcurgă Orşova între anii 1966-1974 când, ca urmare a construirii Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie „Porţile de Fier vechiul oraş şi localităţile clisurene au fost inundate şi au trebuit să fie strămutate pe un nou amplasament. Noul oraş, acum integrând în componenţa sa şi locuitorii din satele strămutate Jupalnic, Tufări şi Coramnic, a fost construit într-un imens amfiteatru din jurul Golfului Cerna, ca un oraş modern, principalele sale unităţi economice – Şantierul Naval, Întreprinderea Textilă „Cazanele”, Întreprinderea Mecanică (fostă de industrie locală), Întreprinderea Minieră, Întreprinderea de Exploatare Forestieră – sporind ca dotări şi producţie. O situaţie similară au cunoscut Spitalul orăşenesc, şcolile (cu una generală şi două licee) şi instituţiile culturale (cu biblioteca orăşenească, un cinematograf şi o casă de cultură a sindicatelor) iar Universitatea din Bucureşti, facultatea de Geografie şi-a amplasat aici o staţiune de cercetări geografice şi pentru practica studenţilor. Viaţa spirituală a fost marcată printr-un festival de poezie şi folclor, care a cunoscut 16 ediţii cu participări din întreaga ţară.

După decembrie 1989 Orşova a intrat însă, în majoritatea domeniilor, într-un declin accentuat, pe plan economic doar Şantierul Naval devenind o unitate de construcţii navale cunoscută pe plan european, industria textilă, minieră şi forestieră dispărând treptat cu totul. De asemenea comerţul a fost integral privatizat, doar două unităţi supermarket devenind reprezentative şi de interes pentru cumpărători dintr-un areal mai larg. Şcolile şi-au păstrat activitatea, celei generale din nord (azi Şcoala cu clasele I-VIII „Pamfil Şeicaru”) alăturându-i-se cea de a doua, Şcoala cu clasele I-VIII „Petru Dumitriu” (din sud). De asemenea fiinţează trei unităţi pentru preşcolari, iar din anul 2006 Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad şi-a deschis aici câteva secţii de studii universitare, inclusiv de masterat.

Bisericilor – cele trei ortodoxe şi cea romano-catolică – li s-a alăturat din 2 decembrie 1990, prin sfinţire la acea dată, mânăstirea „Sfânta Ana”, ctitorită de Pamfil Şeicaru încă din anii 1936-1939, azi instituţie monahală cunoscută în ţară şi chiar străinătate, aici fiinţând şi un muzeu memorial al ctitorului ei, marele gazetar şi om de cultură Pamfil Şeicaru.

Pe plan cultural, începând din anul 1996, la fiecare 14-15 august, se sărbătoresc Zilele Municipiului Orşova, o manifestare care tinde să dezvolte în localitate şi turismul cultural.

S-a încercat ridicarea vieţii culturale la o nouă dimensiune, dar numai Biblioteca orăşenească a mai organizat diferite manifestări până în anul 2000, printre care un ciclu de acţiuni dedicate scriitorului german Otto Alscher, renumit în întreaga arie de cultură germană pentru povestirile sale despre animale şi de vânătoare, care a trăit în orşova veche. De asemenea, începând cu anul 1999, după amplasarea unui bust al poetului Mihai Eminescu, aici are loc la fiecare 15 ianuarie, un festival internaţional de poezie. Apoi, din anul 2000, în luna mai s-a încercat revitalizarea festivalului folcloric, el desfăşurându-se ca un omagiu  cunoscutului instrumentist  popular Constantin Gherghina.

Din păcate, instituţiile de cultură au decăzut până la dispariţie, aşa cum este cazul fostului cinematograf „Dunărea”, a casei de cultură ce gărduieşte arareori câte o serbare şcolară şi chiar biblioteca orăşenească (devenită municipală), care din lipsa unui sediu propriu a fost mutată în mai multe rânduri.

În ultima perioadă se încearcă însă o revigorare turistică, prim măsuri legate de urbanismul localităţii şi atragere a unui număr mai mare de vizitatori, dar şi de oferte locale de agrement şi vizitare, care să completeze oferta din zonă, dinspre Băile Herculane, Clisura Dunării (cu mânăstirea Mraconea, bustul săpat în stâncă al regelui Decebal şi salba de pensiuni), Hidrocentrala „Porţile de Fier”, Severinul şi aşezările oltene de sub munte.

 

Material realizat de prof. Constantin JUAN-PETROI